Istoric şi cuvînt de învăţătură

Sfânta Mânãstire Cârţişoara, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel este atestată de prin jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418).  Un mare domnitor din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi ocrotitor al credinţei ortodoxe.  Se ştie că acest voievod se mai intitula şi  „Principe al Ţării Făgăraşului” şi păstra o vie legătură sentimentală cu mânăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica  în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni, pripăşiţi pe meleagurile noastre strămoşeşti româneşti.

Odată cu trecerea anilor, mânăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice.  În arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit documente care atestă că monahii vieţuitori ai mânăstirilor din ţinuturile făgărăşene, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau şi îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), autorităţile care au devenit treptat ostile faţă de monahi şi mânăstiri.

Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de  trupele imperiale austriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. Şi va consimţi tacit politica „Propagandei Fidae” a Vaticanului de prozelitism şi expansiune în teritoriile Ardealului românesc.  Cu acest prilej istoric s-a născut, prin amăgiri politice şi sociale, „uniatismul” sau aşa-numita „biserică greco-catolică”. Ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană eretică, catolică, apărută în contextul istoric de după anul 1700, cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (mai corect spus impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează, azi, în întregime puritatea Adevărului revelat, neschimbînd nimic din învăţătura Mîntuitorului Iisus Hristos), şi să îmbrăţişeze una din credinţele eretice ale străinilor, (neavînd, însă şi putinţa de a-l îndumnezei pe om): catolicismul sau una din confesiunile protestante, pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi.  Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam.  Atunci, unii creduli, acceptînd această propunere, s-au rupt de dreapta credinţă ortodoxă, firească acestui neam, au trecut la supunerea canonică faţă de Roma, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă.  Însă această aderare la papalitate a avut ca consecințe nefaste mărturisirea rătăcirilor doctrinare ale latinilor.

Azi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce  ar fi dus la conservarea elementului românesc autohton şi că, de fapt, românii s-ar fi întors acasă, la latinitatea originară. Fals!  Se uită intenţionat că  poporul român a fost ortodox de la întemeierea lui, în timp ce catolicismul a apărut după cca. 800 de ani de la Hristos, odată cu introducerea de către occidentali a primelor inovaţii şi reforme doctrinare în Revelaţia dumnezeiască intangibilă.

(Astăzi greco-catolicii sunt receptaţi ca o minoritate mereu nemulţumită şi înverşunată împotriva ortodoxiei.)

Strategia străinilor a fost, deci, clară: dezmembrarea unităţii de neam şi de credinţă a românilor.

Şi în prezent, pe aceste meleaguri, vedem că tot apar  numeroşi „teologi”, specialişti în Biblie, „luminători” care propovăduiesc un alt „Hristos”,  (după cuvîntul Sf. Ap. Pavel), un hristos fals, importat din occident, mai tentant şi mai puţin „incomod” decît Cel adevărat;  amăgindu-i astfel pe cei naivi şi comozi care caută o credinţă privatizată, convenabilă, după vrerea lor.   Un hristos și o credință care să nu ne deranjeze comoditatea, nepăsarea și năravurile în care ne-am obișnuit.    O credinţă personalizată în care să ne mîntuim cît mai facil, fără duhovnic, fără preot,  (prin mîna căruia primim Sf. Euharistie), fără Sfinte Taine, fără trăire bisericească, fără post, fără milostenie, fără sacrificiu.   Și de aici s-au născut acei credincioși modernizați care  afirmă că ei au credință în inimă, sau în stomac, dar  sunt cu totul nemulțumiți de sfaturile dumnezeiești date prin gura slujitorilor Bisericii.    Biserică pe care de altfel, ori de cîte ori se iveşte vreo ocazie, o bîrfesc cu mare uşurinţă,  dar la care aleargă atunci cînd cad în vreo nenorocire.  Nepăsîndu-le că cei ce au prigonit Biserica şi pe slujitorii ei, preoţi sau călugări, au sfîrşit prin a se nenoroci ei înşişi sau urmaşii lor.

Aşadar, din cauza persecuţiilor, mânăstirea  sfîrşeşte prin a fi incendiată total  de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de către călugări.

Sunt şi azi bătrîni din zonă care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că soldaţii lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mânăstirii, cu tot cu călugări în ea, la vremea Vecerniei.  În timp ce monahii  ardeau de vii înlăuntru, de afară soldaţii strigau batjocoritor: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie”!

Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni.  Au primit cununa muceniciei.

Mai departe, spun strămoşii localnicilor din zonă, atunci cînd, după stingerea jarului, oamenii au venit să-i îngroape pe acei călugări mistuţi de flăcări, după ce au îndepărtat lemnele arse ale schitului, n-au mai găsit nici un trup!!!

Aşadar acest odios neamţ, Bukov, e cel ce a distrus peste 250 de biserici şi mânăstiri ortodoxe în Ardeal.   De bună seamă că nu Bukov este cel mai vinovat pentru distrugerea mânăstirilor din Ardeal.  Bukov a fost expresia disprețului pe care domniile apusene le aveau față de Ortodoxie.    De remarcat este că furia austriecilor s-a îndreptat numai asupra lăcaşurilor ortodoxe, proprietăţile celorlalte  „credinţe surori” nesuferind nici o atingere.  Asta semnifică faptul că, în lume, numai Adevărul suferă şi este prigonit; în timp ce minciuna se făleşte neruşinată.  Astfel, din vechiul aşezămînt a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii. Această piatră este îngropată acum în piciorul actualei Sfinte Mese a Bisericii.

Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui.  În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri.  Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică.  Simţămînt firesc, cîtă vreme pămîntul acesta era îmbibat de sîngele sfinţit al martiriului acelor călugări.

Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara a luat iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.

Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!

Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea  mânăstirii,  cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Este necesar de menționat  -pentru posteritate-  că au fost unii oameni foarte bogaţi, („milionari credincioşi”),  chiar din apropierea mânăstirii, care cunoscînd lipsurile şi truda anevoioasă a maicilor şi văzînd chiar cu ochii lor osteneala aproape supraomenească a vieţuitorilor de aici, (faptul că au fost zile în care nici nu aveau ce pune pe masă, sau zile în care înghețai de frig în chilie), ar fi putut face ceva pentru sfîntul lăcaş, (spre mîntuirea sufletelor lor şi spre slava lui Dumnezeu), dar, nepăsători, zgîrciţi, dar  şi … zîmbitori, n-au făcut nimic.  Oameni cu mari posibilități care şi azi ne vizitează regulat, însă în ruptul capului  n-ar mişca un deget pentru susţinerea sfintei mânăstiri.  Dealtfel această sfîntă mânăstire s-a ridicat fără ajutorul niciuneia din bogatele firme ale metropolei sibiene!!!.  Poate şi din cauza contaminării românilor ortodocși  bogați din mărginimea Sibiului cu o  „tradiţie” locală săsească, potrivit căreia dacă ajuţi o mânăstire nu-ţi mai merg bine afacerile. (sic!).

(Iată cum se împlineşte o profeţie de la Pateric care zice că spre sfîrşitul veacurilor bogaţii se vor preface că sînt săraci şi amărîţi.  Pentru a se feri de virtutea milosteniei! )

Însă Prea Milostivul Dumnezeu a vrut ca această Sf. Mânăstire să se ridice şi să aibă un rost  şi a trimis la vreme potrivită  cîţiva creştini inimoşi din alte județe prin ajutorul cărora s-a construit ceea ce se vede în prezent.

Totul s-a ridicat cu greu.  Majoritatea pelerinilor de azi nici nu cred că zidurile de piatră care se văd în incinta mânăstirii au fost ridicate de măicuţe.  Da!  Măicuţele împreună cu părintele au scos, cu spinarea, piatră din rîu, au încărcat-o în remorcă şi au zidit-o. Fiindcă nu s-au găsit oameni care să ajute, sau nu au avut cu ce-i plăti.  Nu pentru decor s-au făcut acestea, ci fiindcă solul fiind instabil şi alunecos au fost necesare lucrări de consolidare.  (Şi azi, terenul, fiind în pantă, se mişcă puţin cîte puţin cu fiecare an ce trece).  Însă cel mai greu a fost  construcţia Sfintei Biserici.  Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit.  Întregul ansamblu monahal a fost ridicat prin osteneala grea a părintelui protosinghel Dimitrie Papacioc, din 1998 duhovnicul mânăstirii, dimpreună cu întreaga obşte monahală, cîrmuită înţelept de maica stareţă, monahia Siluana.

Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.  Numeroşi protestanţi  (baptişti, adventişti, evanghelişti) care vizitează sfânta mânăstire – căci în zonă sunt foarte mulţi-  afirmă că monahismul nu este de sorginte revelată, deoarece nu are utilitate socială şi este neproductiv din punct de vedere economic.  (Din păcate așa au ajuns să gîndească și mulți ortodocși. Ortodocși care sunt botezați în numele Sfintei Treimi, dar privesc cu suspiciune și chiar cu dispreț pe maici și călugări.  De curînd o doamnă creștină din Biserică afirma că monahismul este ceva toxic pentru oameni!!!).

Răspuns:  Vechi de aproape două milenii, monahismul este un alt mod de viaţă decît cel al lumii.   Un fel de viață care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma.  Monahismul nu este o născocire omenească, după cum ţin unii neoprotestanţi să ne înveţe zicînd că monahii nu au utilitate socială.  Adevărata utilitate socială a monahismului este aceea că aduce o infuzie de Har asupra oamenilor, îi ţine vii şi sănătoşi sufleteşte, îl aduce pe Hristos – nu teoretic, ci organic – în inimile oamenilor.  Altminteri cum ar arăta o societate dacă membrii ei ar fi majoritatea bolnavi, afectaţi psihic, sau plini de patimi?  Monahii sînt ca o inimă care oxigenează mereu și mereu sîngele celor infectați de noxele patimilor.   

Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea  pare o nebunie.  De multe ori întîlnim oameni care ne spun că un tînăr care intră în viaţa monahală este redus mintal.   Am întîlnit chiar credincioși care admiră sincer viața călugărească, dar dacă vreun fiu sau fiică a lor vor să se ducă la mânăstire, se înfurie de supărare.  Ce ciudat!   Prin urmare călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza!   Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care, prin rînduielile şi prin ritmul său, favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare.  Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe.  Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos!  Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului),  NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu.  Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente,  sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor.  Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi, mai neagreaţi, mai înjosiţi.   Ne place să avem mânăstiri frumoase, bine întreţinute, însă ele să fie mute, moarte, fără glas şi fără autoritate!  Adică, vai! spitale arătoase, dar fără doctori care să ne vindece sufletele bolnave.

Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi.  Dar puţini oameni îi caută. De ce?  Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu!  Căutăm nu duhovnici ai adevărului mîntuitor ci „duhovnici” pe gustul nostru. (zicea Arhim. Arsenie Papacioc)

De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă.  La mânăstire nu se vine ca vizitator, ci ca închinător.   Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri şi soluţii la necazurile şi  la frămîntările fundamentale ale vieţii.

Turistul doar… vizitează.  Pentru el mânăstirea nu este un „laborator al învierii”, un spital al sufletului, ci un edificiu oarecare, egal cu orice templu păgîn sau eretic.  Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază,  priveşte superior spre măicuţe,  cumpără două lumînări de doi lei şi apoi  pleacă neschimbat.  Se grăbeşte spre… restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul.  Deoarece acolo se simte atras, acolo  se oferă produse pentru stomac, divertisment şi simţit bine.  În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de „digerat” pentru stomacurile prea trupeşti!  Ba, cîteodată, unii vizitatori atunci cînd păşesc în mânăstire se reped să dea sfaturi, recomandări şi fel de fel de critici, (în logica lumii),  la adresa maicilor şi a călugărilor…

Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc!  În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc, (sau ecumenic, cum mai zic unii  teologi educați în occident), a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale.  Mulți stareți de mânăstiri, sfătuiți de eurocreștini să se orienteze spre practicarea turismului monahal, s-au izbit de această dureroasă realitate:  nu mai au liniște, intimitate și pace sufletească.    Unde va duce această practică?  Se vede limpede: la o continuă scădere a calității vieții duhovnicești, la micșorarea numărului de vieţuitori din mânăstiri sau la transformarea mânăstirilor în muzee sau centre pastoral-culturale.  

Mânăstirea are și un mic atelier de pictură unde se pictează icoane bizantine, canonice, pe suport de lemn, fidele erminiilor ortodoxe.  Foarte migălos executate, fiecare icoană este un unicat.  Apreciate mai ales de cunoscători, icoanele pictate în mânăstire au fost solicitate şi la unele expoziţii.  

Orice om bun care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute cu ceva sfânta mânăstire, prin vreo faptă de milostenie, este pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire.

Bunul Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei ce vin cu dragoste, cu evlavie şi cu gânduri curate în Sfintele Mânăstiri.

Manastirea Cartisoara